Felul meu de a fi este unul modest, retras, nu sunt introvertita si nu-mi place sa vorbesc mult, consider ca e suficient sa vorbesti la momentul potrivit si nu sa te trezesti ca ai in permanenta ceva de zis, fara nicio legatura cu discutiile sau problemele curente. Probabil din acest motiv, ma obosesc oamenii care-si povestesc la munca, viata de acasa in amanunt. Cred ca as putea scrie o carte cu ce a facut familia X in fiecare zi, dar va spun sincer ca nu ma intereseaza, nici macar sa ascult.
Partea proasta e ca evit cat pot sa dau ochii cu acea persoana (care sta pe partea mea opusa, cumva in diagonala), ignor orice afirmatie pe care incepe s-o faca, legata de vreun membru al familiei sale, ma fac ca sunt ocupata/preocupata cu altceva, ca vorbesc la telefon, ma ridic de la birou ca si cum as avea o alta ocupatie, orice as face numai sa nu ma uit la ea si sa vorbeasca cu mine despre ceva ce nu ma intereseaza. Langa noi mai sunt multe colege, stanga - dreapta, ne ia pe rand, pe cine crede ca ar fi mai interesata de subiectul ce doreste sa-mi dezbata.
M-am gandit de multe ori sa ii spun politicos, ca nu sunt dornica de a cunoaste viata nimanui, iar cum eu nu imi spal rufele in public, nu as vrea ca altceva s-o faca cu mine (cu altii, poate sa faca ce vrea, sa povesteasca si viata intima daca vrea), insa ce ma impiedica este doar constiinta. Stiu dinainte cum va reactiona, pentru ca in general la chestii minore ia o atitutine negativa si iese victima din nimic.
Ceea ce nu inteleg este un lucru, daca vezi ca te ignor si ma consideri anormala, plecata de acasa, cum vrea tu/ea ... de ce insisti sa vorbesti cu mine si nu ma lasi in pace? Daca vezi ca nu vreau sa te ascult, pentru ca este evident, de ce simti nevoia sa nu cedezi?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu